Acum vreo două săptămâni, ştirile ne prezentau două bone, una fiind şi bunica micuţului de care trebuia să aibă grijă, care au aruncat pe geam, din propriile motive, fiinţele de care ar fi trebuit să aibă grijă.
Înainte de a începe, se cuvin nişte precizări. Voi începe prin a spune că nu sunt un adept al comunicării pe bloguri. De cele mai multe ori, cine postează sau foloseşte acest mijloc, doreşte să se impună ca lider de opinie. Este dificil să poţi scrie zilnic şi, în acelaşi timp, să ai o viaţă activă în societate. De aceea sunt convins că acei politicieni care au bloguri şi o viaţă publică active nu sunt autorii articolelor; poate, mai degrabă, dau direcţia pe care trebuie să o urmeze cel sau cea care scrie.
Ceea ce urmează nu se pliază pe tiparul articolului de blog. Este prea lung – asta pentru că trebuiau făcute anumite precizări. Articolul a apărut pe www.inpolitics.ro şi, pentru cine nu are răbdare să-l citească, poate fi ascultat pe www.magicaldance.mypodcast.com .
Articolul pune accentul pe faptul că indivizii umani sunt fiinţe sociale. Nu pot trăi decât în societate. Iar grupurile astfel formate pot fi asimilate cu un organism de sine stătător. De altfel, denumirea consacrată este aceea de supraorganism. Indiferent că este vorba de partide politice, de organizaţii non-guvernamentale sau de blogosferă, oamenii împart această realitate comună prin următoarele elemente:
Agenţii de conformitate dau identitate unui individ; acesta ştie, de când se naşte, că face parte dintr-un grup anume. Datorită lor, indivizii pot acţiona chiar dacă obiectivele finale nu le sunt destul de clare.
Generatorii de diversitate sunt cei care dau culoare grupurilor. Dacă vreţi, aici voi da ca exemplu acei anticorpi care, deşi nu au aparent nici un rost în sistemul nostru imunitar, există pur şi simplu. Atunci când organismul se întâlneşte cu o boală nouă, ei sunt primii trimişi în misiune.
Distribuitorii de resurse n-au nevoie de o anume prezentare; aici este locul pildei data de Iisus, prin care ni se aminteşte că acela care are va mai primi iar acela care nu are va pierde şi puţinul pe care încă îl mai deţine. Aşa sunt triaţi capabilii de incapabili.
Conflictele inter-grupale sunt destul de variate, de la un meci de fotbal, la competiţia de la serviciu, la un atentat terorist. Orice grup uman are nevoie de un inamic; sincer, nici nu ştiu ce exemplu pot sa aleg, din câte se găsesc în prezent. Cert este ca fiecare se defineşte ca aparţinând unui grup, „noi” şi face referire la ceilalţi, „ei”.
Am lăsat la urmă judecatorii interni. Nu este nici o legătură cu noţiunile de super-ego sau inconştient. Aceşti judecători – ceva mai mult decât figurile părinţilor, ale profesorilor avuţi până în acest moment, ale figurilor autoritare cunoscute – ne pot face sa ne autodistrugem sau, ne dau acceptul să îndrăznim inimaginabilul. Interesant este că, indiferent de decizie, ei sunt parte integrantă a organismului pe care îl distrug sau îl înalţă. Când persistăm într-o stare de boală, într-o rutină care nu poate fi decât dăunătoare pentru noi, ne inundă sistemul cu endorfine. Celulele creierului şi limfocitele – necesare pentru lupta cu boala de orice natură, fizică sau psihică – sunt sufocate de gluco-corticoide, care le distrug. Aşa ajunge un organism să se piardă, chiar fără nici o luptă. Aceşti judecători fac estimările după două criterii: sentimentul nostru de cunoaştere de sine şi semnele pe care le primim de la cei din jurul nostru. Astfel, evaluând permanent realitatea din jur din punctul de vedere al acestor criterii, judecătorii reglează secreţia de neurotransmiţători, schimbul de informaţii dintre cele doua emisfere cerebrale, facându-ne să trecem de la timiditate la curaj, de la tristeţe la bucurie, de la melancolie la stare de vioiciune, de la confuzie la perspicacitate, de la apatie la dorinţa de a rezolva toate problemele.
Bunica sinucigaşă nu mai avea nici un sprijin în viaţa reală. Probabil că se ataşase de copil şi dintr-un fel de dragoste înţeleasă doar de ea, a considerat că îi poate hotărî destinul. Izolarea a făcut-o să întoarcă spatele lumii acesteia. Bona din Grecia ducea şi ea lipsa unor legături sociale solide… de fapt, nu avea nici una. A fost de ajuns un moment în care să considere că lumea este formată din ea şi cel mic… şi a făcut ceea ce a simţit atunci. De fapt, există o asemănare fascinantă între emisiunile Tv – ale căror ştiri tragice pot produce efecte similare pe o perioadă de aproximativ o săptămână, după cum ne învaţă Ciladini, şi starea de depresie: ambele pun accentul pe un cadru restrâns, aici şi acum. Nu mai există nici o posibilitate de viitor. A bon entendeur, salut, ar spune francezul…
Ideea articolului mi-a venit după ce am urmărit nominalizările partidelor pentru primăria Bucureştiului. Pentru exemplificare, voi începe cu dl. Sorin Oprescu. Observăm că judecătorii interni ai partidului – subliniez din nou, nu este neapărat vorba de persoane – i-au limitat mişcările. Domnul doctor trăieşte acum un acut sentiment de izolare care l-a îndepărtat de partidul care l-a consacrat. Trecerea în altă tabără sau candidatura independentă nu îl vor ajuta mai mult. Poate că pentru a se menţine în viaţa politică ar putea urma exemplul dl. Adrian Năstase. Îi doresc tot binele din lume.
Domnul Cristian Diaconescu a fost scos în faţă datorită conflictelor inter-grupale din PSD. Oficial, este sprijinit de întraga organizaţie dar nu asta se remarca pe faţa domniei sale. El face parte din grupul agenţilor de conformitate şi, se spune că este sprijinit de „agentul de diversitate” Marian Vanghelie. Am sentimentul că după episodul nominalizărilor ambilor le-a scăzut doza de adrenalină – atât de necesară în orice bătălie. Primului datorită faptului că în ciuda etichetei şi rafinamentului depinde de hotărârile unui preşedinte de organizaţie mai agresiv şi mai simplu ca om. Dl.Marian Vanghelie a fost nevoit să dea un pas în spate şi, probabil, un eventual eşec al lui Cristian Diaconescu l-ar împinge din nou în faţă. Oricum, dintre toţi el are doza de agresivitate, de adrenalină, care i-ar fi permis să câştige detaşat. Problemele lui ţin însă de faptul că în anul 2008, chiar şi în România, un primar este obligat să aibă o altă prestanţă decât a sa.
Cred că şi domnul Vasile Blaga este încercat de un sentiment de frustrare, deşi declaraţia sa a fost destul de violentă (a se citi plină cu adrenalină) şi sprijinul partidului nu se poate pune la îndoială. Totuşi, primăria – chiar şi a capitalei, nu se compară cu un minister.
Din punctul de vedere al teoriei prezentate mai sus, dl. Ludovic Orban pare că se poate mobiliza cel mai bine pentru lupta electorală. Rămâne de văzut.
Aş încheia urându-le tuturor candidaţilor succes, deşi doar unul va câştiga. Le doresc ca în caz de eşec să nu fie uitaţi de prieteni şi dacă cumva aceştia nu îi mai cunosc, să îşi facă alţii. Nu trebuie decât să iasă pe stradă… iar pentru câştigător – să îşi folosească doza de energie primită de la bucureşteni pentru aceştia; cu atât mai mult cu cât şi el este bucureştean.
